Cu ochii încă împăienjeniţi, încercam ca de fiecare dată, să îmi aduc aminte ce am visat. Ştiu că am visat ceva frumos pentru că zâmbesc larg, fericită, dar când deschid ochii, nu prea imi aduc aminte exact ce, decât câteva frânturi din vis. M-am ridicat leneşă din pat, mi-am întins oasele şi… un vals nebun de fluturi albi sfioşi, dar veseli şi răzleţi, m-a înviorat parcă de-odată, înfiorându-mă, făcând să-mi vibreze până şi ultimul oscior de emoţie. Am alergat repde afară, în pijamale, pentru că nu mai rezistam. Abia aşteptam să prind o steluţă argintie în palmă, să mă întind în puful norilor atât de firav aşternut, să simt căldura fulgilor de nea, să aud scârţâitul paşilor şi să îmi văd urmele, îngheţate, în zăpadă. Căţelul meu încă nu văzuse zăpadă. Stătea nemişcat, cu urechile ridicate, parcă întrebându-mă ce se întâmplase. Nicidecum nu vroia să pună lăbuţa în ninsoare. 
Am stat ceva timp cu ochii pironiţi la peisajul nou care s-a schimbat dintr-o dată şi am început să dârdâi de frig. Brrr… Acum chiar a venit iarna. Noaptea a cernut praful din stele…
”Niciun fulg de zăpadă nu cade vreodată într-un loc greşit…”
